de Alexandra Nadane

Cum s-a făcut trecerea de la femeia pentru care căminul și familia erau universul ei la situația povestită de un cunoscut zilele trecute că, în Luxemburg, colegele lui din top-managementul unei companii de AI se simt jignite dacă le deschide ușa și le lasă să treacă înaintea lui? Cine a convins femeile că e o dovadă de putere să renunțe la ceea ce le era mai drag, la copii și familie, pentru a munci ore și ore peste program pentru profitul unei companii? Unde e puterea și dorința de a alege? Există oare un echilibru între maternitate și carieră? Sau oare aceasta e abordarea cea mai potrivită?

Știu că sunt întrebări foarte provocatoare, care vor continua să suscite mult timp dezbaterile publice, dar cred că femeile trebuie întâi să reflecteze dacă prețul pe care îl plătesc, merită. Dacă alegerile lor sunt cu adevărat libere, dacă merită să sufere în tăcere că nu și-au dat voie să conceapă copiii pe care îi doreau sau nu au născut copiii pe care i-au purtat în pântec până la avort sau că petrec insuficient timp cu cei dragi. În articolul de mai jos descriu o serie de probleme provocatoare pe care le-am întâlnit din plin în practica de zi cu zi, la care cred că oricine ar fi bine să reflecteze.

Iată ce am văzut și ce am auzit:

1. O mentalitate foarte împământenită că femeia valorează atât cât valorează cariera ei, iar dacă nu a atins cele mai înalte rezultate profesionale înseamnă că nu a reușit în viață.

Cred că femeile au talente extraordinare și au capacitatea de a face foarte mult bine în lume, mai ales în profesii vocaționale legate de asistență socială, medicină și asistență medicală, educație etc. Însă cred că e ireal să credem că valoarea personală și puterea femeii țin exclusiv de rezultatele profesionale pe care le atinge la un moment dat.

Sincer, încă nu știu de unde vine ușurința cu care foarte multe femei românce renunță la familie, maternitate, relația cu copiii, sănătate, pentru performanța profesională, în timp ce multe femei aflate de multe ori în poziții importante în spațiul occidental sau american n-au nicio problemă să transmită zâmbind mesaje că vor pune în stand-by ceea ce fac, pentru o perioadă, astfel încât să se poată dedica mai mult familiei și copiilor, iar deciziile acestea sunt apreciate și susținute de cei din jur.

Realitatea că reușitele profesionale nu înseamnă totul se vede din multe situații pe care le trăiesc femeile, dar și din cum se schimbă perspectiva lor odată cu trecerea anilor. Multe femei care regretă avortul sau decizia de a nu avea copii, se uită în spate, după decenii, și li se pare absurd că au făcut un avort din convingerea că altfel nu vor reuși în viață sau că nu vor avea performanțele profesionale pe care le-au visat. Retrospectiv, își dau seama că problema care atunci părea mare cât un munte nu era chiar de nedepășit, ci se puteau găsi soluții de sprijin astfel încât să meargă mai departe alături de copil.

Mai mult decât atât, după ce trec ambițiile tinereții, trece și poleiala din jurul performanțelor profesionale. Într-o zi mi-a zis cineva aflat pe o poziție de management importantă: „Când aveam 26 de ani am atins cel mai înalt vârf pe care mi l-am dorit în viață. Eram cel mai bun din România pe domeniul meu și printre primii din Europa. Și m-am uitat de acolo, de sus, și am zis: «acum ce urmează?». Apoi am văzut că se cască un hău în fața mea. Mi-am dat seama că fără valori bune, fără să faci lucruri cu sens în viață, după ce trec anii, nu mai rămâne nimic din acele performanțe despre care credeai că reprezintă totul”.

În altă zi, patronul unei companii mi-a povestit cum s-a dus la fiul lui de 30 de ani și i-a zis: „Tată, tu să nu faci ca mine, să fii alături de soția și de copiii tăi, să fii prezent în viața lor, indiferent de unde vei ajunge profesional”. Mi s-a părut incredibil modul în care acest om a știut să-și asume responsabilitatea și să încerce să-și încurajeze fiul să meargă pe un drum mai bun decât a mers el.

Înainte să aruncați cu roșii că am pus două răspunsuri date de bărbați într-un articol despre femei, aș vrea să menționez, tot din situațiile întâlnite, că aproape niciuna dintre problemele cu care se confruntă femeile nu sunt exclusiv despre ele, ci apar, se manifestă, se complică sau se gestionează bine în relație cu bărbații de lângă ele, cu familia, cu prietenii care le susțin sau nu, cu comunitatea din care fac parte.

2. Companii cu abordări foarte pushing față de femei însărcinate și mame. Chiar dacă trăim într-o lume în care vorbim zilnic despre toleranță, nediscriminare, companii family friendly etc., multe companii sunt departe de a avea în mod real un mediu profesional adaptat la nevoile lor.

Da, legea interzice oricărei companii să concedieze o femeie în perioada sarcinii și în primele 6 luni după nașterea copilului, dar mentalitățile punitive și regulile nescrise fac legea în continuare în relațiile profesionale. Există presiunea de a nu naște copilul prin amenințarea cu nepromovarea, presiunea de a reveni la serviciu în scurt timp după nașterea copilului. Există o lipsă majoră de înțelegere a schimbărilor cu care vine maternitatea, o nepăsare profundă față de nevoile mamei și a copilului și femeile ajung să fie văzute doar prin lentilele înguste ale profitului pe care îl generează.

3. Mame cu copii, care trăiesc un conflict continuu între presiunea pusă de companii pentru a lucra cât mai mult și nevoia de a fi alături de familie și de copii. Aparent ai zice că e de făcut o alegere simplă: te duci în altă parte, îți iei o normă mai mică sau rămâi full-time mom, însă în mentalitatea mainstream astfel de gesturi nu sunt asociate unui comportament sănătos, echilibrat, legat de prioritizare și acceptarea limitelor, ci sunt asociate eșecului, gândului că femeia e incapabilă, că nu se descurcă să aibă două roluri în același timp, că nu este good enough dacă nu muncește. Iar multe femei nu vor să pară incapabile în ochii celorlalți, așa că stau acolo și suferă în tăcere, cu sentimente de vinovăție, cu dezechilibre emoționale, cu traume emoționale neîmpărtășite, care se transformă de multe ori în dezechilibre și afecțiuni psihice. Despre care niciun angajator nu prea vorbește.

4. Faptul că nimic nu poate înlocui prezența mamei în viața copilului, în primii trei ani de viață. Abordarea mea era destul de „light” pe acest subiect și nu mi se părea o problemă ca mama să se întoarcă mai repede la muncă, dacă așa vrea. Asta până am auzit-o pe psihoterapeuta Ligia Apăscăliței vorbind la summitul ARFO București (pe baza a numeroase studii internațioanle) despre faptul că atașamentul sănătos, sigur, se formează prin aproximativ 100.000 de interacțiuni părinte-copil în primii trei ani de viață, iar consecințele unui atașament nesănătos, insecurizant, costă foarte mult pe parcursul anilor, în viață, în relații și în societate. Aceste interacțiuni sunt legate de multe gesturi care la prima vedere ar putea să pară banale: hrănit, schimbat, jucat împreună, luat în brațe, contactul skin-to-skin, vorbitul cu copilul, chiar dacă nu înțelege, băița de seară ș.a.m.d. De aceea în prezent părerea mea e că acești ani din viață merită să fie dedicați cât mai mult copilului, nu cu sentimente de pierdere și de vinovăție, ci cu convingerea că reprezintă un efort extraordinar de important: prezența ta ajută la dezvoltarea cognitivă și emoțională a unui om, care va face o mulțime de lucruri în viață și în societate cu „bagajul” primit de la tine în acești ani.

Știu că sunt multe femei care sunt nevoite să lucreze mult pentru a susține familia, că sunt mame singure care trec printr-o mulțime de provocări. Știu că femeile au nevoie să iasă, să interacționeze cu alți adulți, dincolo de faptul că se ocupă de copii. Înțeleg și susțin potențialul și contribuția femeilor la dezvoltarea societății. Problemele pe care le aduc în discuție nu țin de un strict necesar obiectiv, ci de o presiune socială și de mentalitate socială, care rupe femeia însărcinată, mama de identitatea, de nevoile ei specifice și de potențialul pe care îl are.

Din păcate nu există o rețetă simplă privind echilibrul între maternitate și viața profesională. E o chestiune care ține de timp, de putere, de alegeri, de sprijinul din jur, pentru că oricât am vrea să fie ambele la un nivel foarte înalt, timpul și resursele sunt limitate. Însă este esențial ca aceste alegeri să fie făcute cu multă informare în spate și cu înțelegerea impactului, nu pe baza unor trenduri publice care adună viziuni și opinii din toate direcțiile și pot oferi perspective nesănătoase. Iar deciziile, în mod ideal, trebuie să vină înainte să trebuiască să alegem între cele două, când deja presiunea este aproape de nesuportat.