Ziua Părinților de Îngeri
15 octombrie. Despre pierderea unui copil și durerea devastatoare a părinților.
Ce se întâmplă cu o mamă atunci când copilul ei moare? Dar cu un tată? Cum își continuă viața părinții care au pierdut un copil înainte de naștere, la câteva zile după sau după ani în care l-au crescut?
Sunt întrebări la care medicina, psihologia și cercetările despre doliu încearcă să răspundă de zeci de ani. Dar sunt, înainte de toate, întrebări cu care trăiesc oamenii de lângă noi. Oameni care, după moartea copilului, trebuie să se întoarcă acasă, la muncă, la ceilalți copii, să răspundă la întrebări obișnuite și să ia decizii pentru care nimic din viața lor de până atunci nu i-a pregătit.
În România, 15 octombrie este Ziua Părinților de Îngeri, instituită prin Legea nr. 186/2024 pentru comemorarea copiilor care au murit în timpul sarcinii, la naștere sau înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.
Dincolo de această recunoaștere publică, ziua ne pune în fața unei realități pe care încă o înțelegem prea puțin: pierderea unui copil poate schimba profund felul în care părinții se raportează la ei înșiși, la ceilalți și la viitor. Iar felul în care sunt tratați în primele zile, dar și în lunile sau anii care urmează, contează mai mult decât ne imaginăm.
Copilul pe care nu ai apucat să-l cunoști
În cazul pierderii unei sarcini, una dintre cele mai mari dificultăți este că lumea din jur poate să nu înțeleagă ce anume au pierdut părinții.
Pentru cei apropiați, poate fi vorba despre o sarcină de opt săptămâni. Pentru mamă, poate fi copilul căruia începuse deja să-i vorbească și să-i cânte. Pentru tată, poate fi primul copil, cel cu care se imaginase deja jucându-se. Uneori, cei doi părinți au trăit diferit vestea sarcinii, iar atașamentul s-a construit în ritmuri diferite.
Înainte de naștere, relația cu un copil se construiește în mare măsură prin anticipare. Părinții își imaginează cum va arăta, ce fel de om va deveni, ce vor face împreună. Apar schimbări în viața de zi cu zi, discuții despre nume, responsabilități și despre ceea ce înseamnă să devii părinte.
Când sarcina se oprește din evoluție, părinții pot pierde și aceste experiențe viitoare, pe care începuseră deja să le considere parte din viața lor.
Durerea este uneori greu de împărtășit tocmai pentru că există atât de puține amintiri pe care ceilalți să le cunoască: o ecografie, un test de sarcină, o fotografie sau un nume ales în intimitatea familiei. Alteori, nici măcar acestea nu există.
De aici apare o nedreptate pe care părinții o resimt de multe ori: cei din jur tind să evalueze gravitatea pierderii în funcție de cât a durat sarcina, în timp ce pentru părinți semnificația ei poate fi cu totul alta.
O analiză publicată în The Lancet în 2021 estimează că aproximativ 23 de milioane de sarcini se pierd spontan în fiecare an, la nivel mondial. Proporția estimată este de 15,3% dintre sarcinile recunoscute.
Cifrele sunt importante pentru că arată dimensiunea fenomenului. În același timp, frecvența pierderilor de sarcină poate duce la o reacție nedorită: tratarea lor ca evenimente medicale obișnuite, ale căror consecințe emoționale ar trebui să fie, la rândul lor, ușor de depășit.
Pentru părinți, statisticile nu reduc durerea. Uneori, ceea ce au nevoie să audă este că experiența lor merită luată în serios, indiferent cât de des li se întâmplă și altora.
Vinovăția și nevoia de a găsi o explicație
După pierderea unei sarcini, multe femei încep să caute în propriul comportament o posibilă cauză.
Se gândesc la o zi obositoare, la un medicament, la o perioadă stresantă, la un simptom pe care nu l-au considerat important. Reiau în minte evenimentele și încearcă să identifice momentul în care ar fi putut proceda altfel.
Pentru o mamă, gândul că ar fi putut preveni pierderea este uneori mai ușor de suportat decât acceptarea faptului că nu avea control asupra ei. Pentru că, oricât de dureroasă ar fi ideea unei greșeli, ea păstrează iluzia că ar fi existat o soluție.
Din punct de vedere medical, multe pierderi spontane de sarcină, mai ales cele timpurii, sunt asociate cu anomalii cromozomiale ale embrionului. Există și alte cauze sau factori de risc, iar investigațiile medicale pot fi importante, în special după pierderi repetate. Dar pentru numeroase femei nu poate fi identificată o cauză certă.
Această incertitudine poate fi greu de acceptat, mai ales într-o perioadă în care femeilor însărcinate li se transmite constant că aproape fiecare alegere a lor ar putea influența sănătatea copilului.
Aici, felul în care sunt comunicate informațiile medicale are o importanță deosebită. Un părinte trebuie să poată întreba ce s-a întâmplat, ce se știe, ce rămâne necunoscut și ce investigații sunt justificate, fără să se simtă judecat sau responsabilizat pentru un rezultat pe care poate nu l-ar fi putut preveni.
Când sarcina a fost întreruptă deliberat
Există și femei pentru care durerea pierderii unui copil este legată de o decizie pe care au luat-o ele însele: întreruperea voluntară a sarcinii.
Despre experiența lor se vorbește greu. Uneori, pentru că subiectul avortului provoacă reacții puternice, iar discuțiile ajung repede să fie despre convingerile celorlalți. Alteori, pentru că femeia însăși nu știe cum să vorbească despre ceea ce simte. Cum să spună că regretă o decizie pe care, la momentul respectiv, a luat-o? Cum să explice că îi este dor de copilul pe care a ales să nu îl nască? Sau că se întreabă, după ani, cum ar fi arătat viața ei dacă ar fi făcut o altă alegere?
Unele femei nu trăiesc aceste sentimente. Dar cele mai multe le cunosc foarte bine.
De multe ori, decizia de a nu păstra copilul trece prin raționamente matematice: relația cu partenerul, situația financiară, teama de reacția familiei, lipsa unui sprijin concret, problemele medicale sau sentimentul că maternitatea ar fi imposibil de asumat în acel moment. Pentru cele mai multe femei, faptul că au participat la luarea deciziei face ca pierderea să fie și mai greu de împăcat cu propria conștiință. Durerea vine însoțită de vinovăție, rușine, furie față de cei care le-au influențat sau de întrebări despre responsabilitate și iertare. Ce ne spune însă cercetarea despre aceste experiențe?
Într-o evaluare a literaturii științifice publicată în 2008, American Psychological Association a constatat că multe femei experimentează tristețe profundă, doliu și sentimente de pierdere după un avort. Unele pot dezvolta și probleme psihologice semnificative clinic.
Un aspect deosebit de important de menționat aici este presiunea exercitată asupra femeii.
Un studiu retrospectiv publicat în 2023, care a inclus 226 de participante cu antecedente de avort, a găsit o asociere între presiunea resimțită pentru întreruperea sarcinii și raportarea unor emoții negative intense, sentimente de pierdere, gânduri recurente despre avort și dificultăți în viața personală sau în relații.
Când ceilalți încearcă să te consoleze fără să înțeleagă profunzimea suferinței
<< Sarcina era încă mică. Sunteți tineri. Veți mai avea copii. Poate a fost mai bine așa. >>
Sunt replici pe care părinții le pot auzi de la oameni apropiați. Intenția este, aproape întotdeauna, de a consola, dar o asemenea reacție poate adăuga durerii sentimentul că pierderea trebuie justificată.
Când îi spunem unei mame că va mai avea copii, îi vorbim despre o posibilitate viitoare, în timp ce ea încearcă să înțeleagă moartea copilului pe care îl aștepta acum. Când îi spunem că sarcina era la început, îi sugerăm, chiar fără să vrem, că durata sarcinii ar trebui să stabilească intensitatea suferinței.
Și mai există ceva. Părinții pot ajunge să îi protejeze pe cei din jur de propria durere. Evită să vorbească despre copil, schimbă subiectul când conversația devine inconfortabilă sau răspund că sunt bine, deși ar avea nevoie să fie ascultați.
În psihologie, această lipsă de recunoaștere socială a unei pierderi este discutată în legătură cu conceptul de doliu nerecunoscut. Persoana suferă, dar simte că nu are permisiunea și nici legitimitatea socială de a-și exprima pe deplin durerea. Fenomenul este relevant mai ales în cazul pierderilor timpurii de sarcină, când cei din jur pot să nu fi știut măcar că familia aștepta un copil.
Una dintre consecințe este că părinții pot rămâne fără sprijin tocmai pentru că suferința lor este invizibilă.
Ce ne spun cercetările despre sănătatea mintală după pierderea sarcinii
Cercetările din ultimii ani au schimbat semnificativ modul în care înțelegem consecințele psihologice ale pierderilor de sarcină. Un studiu prospectiv coordonat de Imperial College London și publicat în American Journal of Obstetrics and Gynecology în 2020 a urmărit peste 650 de femei care trecuseră printr-un avort spontan timpuriu sau o sarcină extrauterină.
La nouă luni după pierdere, dintre femeile evaluate, 18% prezentau puternice simptome de stres posttraumatic, 17% simptome moderate sau severe de anxietate, iar 6% simptome moderate sau severe de depresie.
Aceste rezultate arată că, pentru o parte dintre femei, consecințele psihologice persistă mult după recuperarea fizică. E important să știm și că recuperarea medicală și cea psihologică pot avea ritmuri foarte diferite.
O femeie poate reveni la serviciu, poate avea grijă de familie și poate părea că și-a reluat viața obișnuită, continuând să aibă dificultăți cu somnul, gânduri intruzive sau anxietate intense, tristețe profundă.
De asemenea, o nouă sarcină poate reactiva teama pierderii. O ecografie, care înainte era un moment așteptat cu bucurie, poate deveni o experiență foarte stresantă. Organizația britanică Sands recomandă ca îngrijirea medicală a sarcinilor ulterioare să țină cont de aceste experiențe anterioare.
Există, așadar, motive solide pentru ca evaluarea nevoilor psihologice să facă parte din îngrijirea oferită după pierderea sarcinii, iar părinții să știe unde pot găsi sprijin și după ce au părăsit spitalul.
Când moare copilul pe care l-ai crescut
Pentru părinții care își pierd copilul după naștere, după câteva luni sau după ani petrecuți împreună, experiența are și alte dimensiuni.
Pierderea intervine într-o relație care avea deja o istorie. Părinții cunosc vocea copilului, obiceiurile lui, lucrurile care îl fac să râdă, felul în care îi caută când are nevoie de ajutor. Au amintiri împreună, au trecut prin perioade dificile și au construit o viață de familie în care copilul avea un loc al lui.
După moartea copilului, părinții se pot confrunta cu o întrebare căreia îi este greu să-i găsească un răspuns: ce mai înseamnă să fii mamă sau tată când nu mai poți avea grijă de copilul tău?
Pentru că a fi părinte înseamnă și o sumă de gesturi cotidiene. Să pregătești micul dejun, să întrebi cum a fost la școală, să îngrijești un copil bolnav, să te gândești dacă îi este frig sau dacă a ajuns în siguranță acasă.
Aceste obiceiuri nu dispar odată cu moartea copilului. Uneori, părintele continuă să reacționeze instinctiv ca și cum acesta ar fi încă acolo. Alteori, lucrurile cele mai obișnuite, cumpărăturile, mesele în familie, aniversările, devin prilejuri dureroase de a-i simți absența.
Și mai există ceva greu de explicat: părinții continuă să se gândească la adultul care ar fi devenit copilul lor. La vârsta pe care ar fi împlinit-o, la alegerile pe care le-ar fi făcut, la toate lucrurile pe care nu vor mai avea ocazia să le afle despre el.
Psihologia doliului a evoluat considerabil în felul în care privește relația cu persoana decedată. Multă vreme, teoriile despre doliu puneau accentul pe desprinderea emoțională și pe acceptarea definitivă a pierderii. Cercetările mai recente studiază felul în care oamenii păstrează o legătură lăuntrică cu cei care au murit.
O analiză sistematică publicată în Death Studies a examinat 79 de studii despre această legătură afectivă.
Rezultatele arată că amintirile, gesturile comemorative și păstrarea unei relații interioare cu persoana decedată pot avea semnificații importante pentru identitate și adaptarea la pierdere. Cercetătorii subliniază însă că asemenea legături pot aduce atât alinare, cât și suferință, iar efectele lor diferă de la o persoană la alta.
Pentru un părinte, asta poate însemna să păstreze camera copilului o perioadă, să vorbească despre el, să-i sărbătorească ziua de naștere sau să se implice într-o activitate pe care copilul o iubea.
Alt părinte poate alege să păstreze amintirile în intimitate și să nu vorbească despre ele.
Niciuna dintre aceste alegeri nu poate fi folosită pentru a măsura iubirea sau intensitatea doliului.
A învăța să trăiești după moartea copilului nu presupune să încetezi să te mai simți părintele lui.
Doi părinți, aceeași pierdere, experiențe diferite
Pierderea unui copil poate schimba profund și relația dintre părinți.
O mamă și un tată pot suferi la fel de mult, dar pot avea nevoi foarte diferite. Unul vrea să vorbească despre copil, celălalt evită subiectul. Unul are nevoie să fie înconjurat de oameni, celălalt preferă singurătatea. Unul pare să-și reia repede activitățile, în timp ce celălalt are dificultăți chiar și cu lucrurile obișnuite.
Aceste diferențe pot fi interpretate greșit. Tăcerea poate părea indiferență. Dorința de a vorbi poate părea o insistență dureroasă. Revenirea la muncă poate fi percepută ca o încercare de a uita.
Există și o diferență importantă în ceea ce privește sprijinul primit.
În cazul pierderii unei sarcini, atenția familiei și a personalului medical se îndreaptă firesc spre femeia care a purtat copilul și care poate avea nevoie de recuperare fizică. Dar și partenerul poate trece printr-o experiență psihologică dificilă, pentru care primește adesea foarte puțin sprijin.
Un alt studiu coordonat de Imperial College London, publicat în 2020, a evaluat peste 100 de cupluri după o pierdere timpurie de sarcină. La trei luni după pierdere, aproximativ 8% dintre partenerii evaluați prezentau simptome de stres posttraumatic.
Cifra este mai mică decât cea observată în rândul femeilor, dar arată că și partenerii pot avea nevoie de sprijin psihologic.
În plus, există părinți care se simt obligați să fie puternici pentru celălalt și care ajung să-și amâne propria suferință. Când ambii încearcă să se protejeze reciproc, se poate întâmpla ca niciunul să nu mai vorbească despre cum trăiește teribila suferință.
Pentru unele cupluri, experiența aduce o apropiere mai mare. Pentru altele, poate accentua dificultăți care existau deja sau poate crea unele noi. Cercetările nu susțin ideea că pierderea unui copil conduce inevitabil la destrămarea relației și nici că suferința comună îi va apropia automat pe părinți.
De aceea, sprijinul oferit unei familii trebuie să țină cont de nevoile fiecărui părinte și de relația dintre ei.
Iar când există și alți copii, părinții au nevoie să înțeleagă cum să vorbească despre moartea fratelui sau a surorii, cum să răspundă întrebărilor și cum să îi ajute să se simtă în siguranță.
De ce sprijinul primit în primele zile poate contribui pe termen lung
Părinții care au trecut prin pierderea unui copil își pot aminti mult timp felul în care au primit vestea, cuvintele folosite de medic, timpul care li s-a acordat și posibilitatea de a pune întrebări.
Este unul dintre motivele pentru care organizații precum Sands și Tommy’s lucrează de ani întregi la îmbunătățirea îngrijirii oferite familiilor după pierderea sarcinii sau a unui copil. Standardele promovate de Sands în sistemul medical britanic includ comunicarea atentă a veștilor dificile, pregătirea personalului, respectarea deciziilor părinților, sprijinul pentru crearea și păstrarea amintirilor și evaluarea nevoilor psihologice. Aceste recomandări pornesc de la experiențe foarte concrete.
O mamă care află că bebelușul ei a murit înainte de naștere are nevoie să înțeleagă ce se întâmplă medical, ce opțiuni are și ce urmează. Poate avea nevoie de timp pentru a lua decizii. Poate dori să-și vadă copilul după naștere, să îl țină în brațe sau să păstreze o ecografie.
O altă mamă poate să nu își dorească aceste lucruri sau să nu poată decide pe loc. În asemenea situații, contează enorm ca personalul medical să ofere explicații și posibilități reale de alegere, fără să exercite presiune într-o direcție sau alta. Pentru un părinte, poate fi important ca cineva să-și amintească numele copilului. Pentru altul, să nu fie pus în situația de a explica în mod repetat ce s-a întâmplat fiecărui nou membru al echipei medicale.
Iar după întoarcerea acasă, sprijinul are nevoie de continuitate. Aici apare una dintre limitele felului în care societatea răspunde doliului: ajutorul este adesea concentrat în primele zile, în timp ce nevoile părinților se pot schimba și pot persista mult timp.
De ce ajutorul poate fi important chiar și după mulți ani
După pierderea unui copil, părinții nu au întotdeauna nevoie de același tip de sprijin. În primele săptămâni, ajutorul poate fi foarte practic. Cineva care îi însoțește la medic, se ocupă de cumpărături sau are grijă de ceilalți copii. O persoană de încredere care îi ajută să înțeleagă informațiile medicale ori să rezolve formalități.
Mai târziu, poate apărea nevoia de a vorbi despre lucruri pe care, inițial, părinții nu le puteau pune în cuvinte. Unii vor să înțeleagă mai bine ce s-a întâmplat. Alții au nevoie să lucreze cu un psiholog asupra vinovăției, anxietății sau amintirilor traumatizante. Pentru unele familii, sprijinul în cuplu poate ajuta la refacerea comunicării.
Grupurile de sprijin între părinți care au trecut prin experiențe asemănătoare pot fi, la rândul lor, valoroase. Ele oferă posibilitatea de a discuta cu oameni care recunosc dificultăți despre care ceilalți poate nu știu nimic: cum răspunzi când ești întrebat câți copii ai, cum participi la aniversările altor copii, cum vorbești despre cel care a murit sau cum gestionezi teama în timpul unei noi sarcini. Un lucru important, pe care îl regăsim în recomandările organizațiilor specializate, este că părinții au nevoie să poată alege momentul și felul în care primesc ajutorul.
Uneori, un părinte refuză sprijinul imediat după pierdere, dar revine asupra acestei decizii câteva luni mai târziu. Alteori, o persoană care a trecut prin pierdere cu mulți ani în urmă poate avea nevoie de ajutor într-o perioadă nouă a vieții. A solicita sprijin după mult timp nu înseamnă că părintele a gestionat greșit doliul. Poate însemna pur și simplu că acum există întrebări, emoții sau dificultăți pe care este pregătit să le abordeze.
Ce înseamnă acest lucru pentru noi, la Centrele ROUA
La Centrele ROUA, lucrăm cu femei însărcinate și mame care traversează situații dificile, inclusiv pierderea unei sarcini, trauma post avort sau moartea unui copil. Experiența noastră în sprijinirea mamelor ne-a arătat cât de important este să înțelegem împrejurările concrete în care trăiește fiecare femeie.
O mamă care și-a pierdut copilul poate trece, în același timp, prin dificultăți financiare, probleme medicale sau tensiuni în familie. Poate avea și alți copii de îngrijit. Poate fi nevoită să se întoarcă repede la serviciu, deși se simte incapabilă să-și reia activitatea. Sau poate să nu aibă în jur o persoană cu care să vorbească deschis despre pierdere.
De aceea, felul în care oferim sprijin pleacă de la nevoile fiecărei mame. Consilierea psihologică poate ajuta o femeie să înțeleagă ceea ce trăiește, să vorbească despre copilul pierdut și să abordeze sentimentele de vinovăție sau teamă. Sprijinul social poate fi important atunci când problemele practice sau materiale îi îngreunează și mai mult situația. Iar continuitatea relației cu oamenii care o ajută îi poate oferi încrederea de a cere sprijin și atunci când apar alte dificultăți.
Înțelegem și cât de important este să nu presupunem că toate mamele au aceleași nevoi. Unele vor să vorbească mult despre copil. Altele preferă să înceapă cu dificultățile pe care le întâmpină în prezent. Unele caută sprijin imediat după pierdere. Altele pot avea nevoie de el mult mai târziu. Acest lucru cere atenție, răbdare și disponibilitatea de a asculta înainte de a propune soluții.
În cazul pierderii unui copil, sprijinul oferit mamei trebuie să țină cont și de relațiile ei cu partenerul, cu ceilalți copii și cu persoanele apropiate. Uneori, acestea sunt o sursă importantă de ajutor. Alteori, mama se poate simți neînțeleasă chiar de oamenii de la care așteaptă cel mai mult sprijin. Pentru noi, este important ca o femeie care ajunge la Centrele ROUA să poată primi ajutor fără să fie nevoită să își justifice suferința sau să demonstreze că a trecut suficient timp de la pierdere.
Ce drepturi au părinții în România
Legea nr. 186/2024 a instituit Ziua Părinților de Îngeri și a introdus posibilitatea acordării unor ședințe de consiliere psihologică decontate de stat pentru părinții eligibili care au pierdut un copil.
Potrivit normelor aprobate prin HG nr. 1260/2024, fiecare părinte eligibil poate beneficia de zece ședințe de consiliere psihologică, inclusiv ședința inițială de evaluare. Acestea pot avea loc individual sau împreună, pentru ambii părinți, în condițiile prevăzute de lege.
Recunoașterea dreptului la consiliere este importantă. Dar accesul efectiv la sprijin, informarea părinților și posibilitatea de a primi ajutor și după perioada imediat următoare pierderii rămân probleme care merită atenția autorităților și a organizațiilor care lucrează cu familiile.
Ce putem face pentru un părinte care a pierdut un copil
Poate cel mai util lucru pe care îl putem învăța este să nu presupunem că știm ce are nevoie să audă un părinte îndoliat. Putem întreba dacă vrea să vorbească despre copilul său. Putem să-i rostim numele, atunci când știm că părintele își dorește asta. Putem să îl ascultăm fără să căutăm imediat o explicație, o soluție sau un motiv pentru care ar trebui să se simtă mai bine.
Putem reveni cu un telefon și peste câteva săptămâni, când vizitele s-au rărit și ceilalți și-au reluat programul obișnuit. Putem oferi ajutor concret, fără să așteptăm ca părintele să știe ce să ne ceară. Și putem să acceptăm că vor exista momente în care părinții vor să vorbească despre copil, dar și zile în care vor prefera să vorbească despre cu totul altceva. Și mai ales, putem renunța la așteptarea că, după o anumită perioadă, părinții ar trebui să redevină cei care erau înainte.
Pierderea unui copil rămâne o parte importantă a vieții lor. În același timp, acești oameni au nevoie să poată continua să muncească, să crească alți copii, să se bucure, să aibă relații și să facă planuri, fără să se simtă judecați pentru felul în care trăiesc. Pe 15 octombrie, ne gândim la toți părinții care au pierdut un copil, indiferent dacă acesta a murit înainte de naștere, la câteva zile, la câțiva ani sau aproape de vârsta adultă.
Pentru unii, comemorarea publică este importantă. Pentru alții, este o zi pe care preferă să o petreacă în intimitate. Și sunt părinți pentru care fiecare zi a anului are, într-un fel, legătură cu copilul pe care l-au pierdut. Poate cel mai mult îi putem ajuta atunci când le permitem să vorbească despre copilul lor cu aceeași naturalețe cu care ceilalți părinți vorbesc despre copiii lor.
La Centrele ROUA, oferim consiliere psihologică și sprijin mamelor care trec prin experiențe dificile, inclusiv pierderea unei sarcini, trauma post avort sau pierderea unui copil.
Dacă ai nevoie de sprijin, ne poți suna la 8282.
Surse și studii
